Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros. El este „purtătorul dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti”.
Dragobetele era sărbătorit odinioară, în anumite zone etnografice/geografice ale României, la 24 februarie, în altele la 1 martie. Ţăranul român vedea în această sărbătoare o zi a unui nou început.
„În unele legende româneşti, Dragobete este fiul Babei Dochia. Dacă Baba Dochia este întruchiparea forţelor malefice (ea unelteşte în fel şi chip să îşi ducă la pieire nora), Dragobete ar fi exponentul principiului contrar, pozitiv, al înnoirii. Din perspectivă mitică, Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros. El este „purtătorul dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti”. (Ion Ghinoiu)
Potrivit sociologului Ciprian Voicilă, „încă din zorii zilei de Dragobete feciorii şi fetele mari, bărbaţii şi femeile tinere, după ce se trezeau, se spălau pe faţă, se pieptănau. Altfel spus, se primeneau. Apoi, dacă era o vreme îmbietoare, porneau în cete să culeagă de prin păduri ghiocei proaspăt răsăriţi sau strângeau, pentru foc, lemne uscate. Dar nu plecau oricum, în neorânduială: mai întâi fetele sau tinerele femei apoi feciorii sau bărbaţii. De se-ntâmpla să fie vreme posomorâtă, fete se adunau prin casele prietenelor sau pe la rude. Acolo le vizitau băieţii de prin vecini. Căutau să petreacă această zi cu voie bună. Sporovăiau, de una, de alta, şi se întreceau în glume. Pentru ei, asta însemna „să facă Dragobetele”. Credeau că dacă vor spune glume şi vor fi voioşi acum, în timpul acelui an se vor îndrăgosti, iar omul drag inimii lor le va răspunde cu aceleaşi sentimente înflăcărate. Feciorii de însurat şi fetele de măritat „se însoţeau” şi „se însurăţeau”: se îmbrăţişau, se sărutau, îşi promiteau că vor fi sinceri unul cu celălalt şi se vor ajuta la nevoie”.
În mentalul colectiv arhaic, dominant în comunităţile de altădată, exista însă şi un revers: dacă se întâmpla ca o fată să nu se-ndrăgostească un an întreg sau dacă dragostea nu îi era împărtăşită, interpreta această nereuşită în cheie magică: însemna că o altă fată sau femeie i-au făcut farmece „de urâciune”, ca să nu o îndrăgească feciorii, mai spune specialistul, relatează News.ro.
În multe ţinuturi din România, ţăranii „ţineau Dragobetele” ca să fie „feriţi de boale”.
Dar nu în toate regiunile Dragobetele era sărbătorit la 24 februarie. Prin unele locuri, oamenii socoteau că el cade chiar pe 1 martie. De aceea, îl numeau „Dragobete cap de primăvara”. Se credea că în ziua de Dragobete păsările îşi găsesc perechea şi îşi fac cuiburi. Fetele mari mergeau să strângă apă de nea, adică de zăpadă. Se spălau cu ea tot anul ca să fie frumoase şi drăgăstoase. În memoria colectivă s-a păstrat o variantă poetică a acestui obicei ritual: fetele nemăritate „făceau dragobete de dragoste”. Culegeau roua de pe fragi şi îşi spălau chipul „ca să fie plăcute şi văzute când merg la jocuri”. Gesturile le erau însoţite de un mic descântec: „Floare de fragă/ Din luna lui Marţ (Martie)/ La toată lumea să fiu dragă,/ Urăciunile să le desparţi”.
„Cap de primăvară” sau „Ziua Îndrăgostiţilor”
Într-o lună considerată de primăvară, ziua de 24, probabil un vechi început de an agricol (alteori sărbătorit la 1 sau la 25 martie), păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice de propiţiere (uneori acum se considera că iese ursul din bârlog, şi nu la 2 februarie), scrie Antoaneta Olteanu în „Calendarele poporului român”.
În funcţie de regiune, obiceiul Dragobetelui poate avea şi alte denumiri precum „Cap de primăvară”, „Logodnicul sau Însoţitul Păsărilor”, „Dragostitele”, „Ziua Îndrăgostiţilor”, „Sânt Ion de primăvară” sau „Granguru”.
Antoaneta Olteanu mai spune că, „pe lângă valenţele de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele face parte, alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie, dintr-un posibil cult al unei mari zeiţe a fecundităţii”.
Dragobetele, cunoscut şi sub numele de Dragomir, pare să fie un partener - fiu (a cărui soţie este tânăra oropsită de bătrâna cea rea), slujitor, soţ sau iubit al babei Dochia, de regulă un cioban care o însoţeşte în călătoria ei în munţi sau, dimpotrivă, cel după care îşi începe urcuşul bătrâna.
„(...) În această zi bărbaţilor li se recomandă să îşi ia măsuri de siguranţă, ei trebuie să intre în contact cu forţele fecunde şi, mai mult, trebuie să fie atenţi să nu le supere pe femei. Bărbaţilor li se atrage atenţia să nu se certe cu soţiile sau cu alte femei, pentru că nu le va merge bine. Bărbaţii, şi nu neapărat fetele, trebuie să-şi găsească partenere (adică împlinire, fecunditate) pentru anul ce vine (a se vedea în acest sens şi expresia „Dragobetele sărută fetele“ - fetele sunt căutate pentru a fi sărutate, pentru a permite bărbaţilor „contaminarea“ cu forţele faste)”.
Citește și: Top 10 alimente care spun „Te iubesc”. Gătitul, unul dintre cele mai frumoase limbaje ale iubirii
Un fel de Sfântul Valentin
Nu se prea ştie cine este acest Dragobete. În unele legende apare ca fiu al Babei Dochia, în altele are calitatea de cumnat al lui Lăzărică cel mort din dor de plăcinte. Oricum, este tânăr şi, fiind tânăr, este protectorul dragostei şi al îndrăgostiţilor. Un fel de Sfântul Valentin. Irina Nicolau în „Ghidul sărbătorilor româneşti” amintea că „De Dragobete, se împerechează păsările şi se pun să facă cuib. Fetele şi băieţii merg la pădure să culeagă ghiocei şi să adune apă din zăpada netopită”.
Din perspectivă mitică, Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros. El este „purtătorul dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti”. (Ion Ghinoiu)
„În această zi, dis-de-dimineaţă, toate fetele şi băieţii se piaptănă, se primenesc. Şi băieţii, şi fetele au credinţa nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, adică să facă #Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va întâlni fată cu băiat, se crede că nu va fi iubită în nicio zi din an şi viceversa. Între fetele de la ţeară e întrecere în a fi îndrăgostite şi între mamele lor atâta bucurie, că de multe ori se invidiază şi chiar se naşte gâlceavă între ele", scrie Simeon Florea Marian în „Sărbătorile la români”.
Tradiţii
Pentru că iubirea dintr-un cuplu să rămână vie de-a lungul anului, tinerii trebuie să se sărute în ziua de Dragobete.
Tot în această zi, ţesutul, cusutul şi toate treburile grele de pe lângă gospodărie sunt interzise. Totuşi, este permisă curăţenia, deoarece se consideră că aceasta este aducătoare de prospeţime şi de spor.
În ziua de Dragobete plânsul le este interzis tinerilor şi tinerelor. În caz contrar, aceştia vor avea parte de necazuri şi supărări în lunile următoare.
În unele regiuni din ţară, ajunul de Dragobete este tratat la fel ca noaptea de Bobotează, când tinerele care doresc să îşi afle ursitul îşi pun sub pernă busuioc sfinţit.
Conform unor legende populare, Dragobetele era considerat fiul babei Dochia, un tânăr chipeş care obişnuia să seducă toate femeile ce îi ieşeau în cale. Totuşi, în prezent, Dragobetele reprezintă pentru români simbolul autohton al dragostei, fiind identificat cu zeul dragostei din mitologia romană, Cupidon, şi cu zeul iubirii în mitologia greacă, Eros.
În prezent, Dragobetele are un „rival”, mulţi români preferând să celebreze iubirea la 14 februarie, de Valentine's Day, o sărbătoare occidentală împrumutată.
Legenda Sfântului Valentin spune că un împărat roman, Claudiu al II-lea, a decis ca niciunul dintre soldaţii din Roma să nu se mai poată căsători, considerând că această lege îi va determina pe bărbaţi să meargă la război. Însă, un preot creştin, Valentin, credea că dreptul oamenilor de a se căsători era dat de Dumnezeu, iar împăratul Claudiu nu avea dreptul sa îl interzică. Astfel, preotul Valentin a căsătorit în secret cupluri, cununiile fiind făcute în locuri secrete, pentru a nu putea fi găsit de împărat.
Claudiu al II-lea l-a găsit si l-a arestat, încurajându-l să renunţe la creştinism şi să devină un soldat roman. Când Valentin a refuzat, a fost întemniţat şi condamnat la moarte. Până în ziua execuţiei, care ar fi avut loc pe 14 februarie 269 e.n. sau 270 e.n., el a trimis scrisori de adio către prietenii săi şi le-a semnat scriind "Adu-ţi aminte de Valentin al tău".
- Te-ar putea interesa si:
- Hobby-ul care îți „reprogramează” creierul. Este o activitate care îți îmbunătățește memoria și...
- Cinci semne că greutatea ta nu ține de dietă. Afecțiunea comună care îți sabotează eforturile de...
- Greșelile pe care le faci la masa de Paște și care îți afectează digestia. Îți pot strica complet...
